comportamentul agresiv al copiilor -articol

 

 

IMPORTANŢA INTERVENŢIEI DE LA VÂRSTE TIMPURII

ASUPRA COMPORTAMENTULUI AGRESIV AL COPIILOR

 

Motto: „Omul va deveni mai bun, atunci când îi veţi arăta cum este el în realitate.” (A. Cehov)

Comportamentul agresiv face parte din viaţa noastră, dar se manifestă diferit la fiecare dintre noi. La copii, el poate fi privit din două perspective. Poate fi considerat un ansamblu de reacţii la situaţiile pe care copilul le percepe ca stresante sau frustrante: refuzul părinţilor la o cerinţă a copilului, o ceartă cu alţi copii pentru posesia unei jucării, iată de exemplu doar două dintre situaţiile care pot determina descărcări de agresivitate prin gesturi, vorbe urâte, lovituri sau chiar crize de furie. Psihologii americani consideră că un comportament agresiv implică un atac fizic sau verbal asupra unei alte persoane, într-un mod care îi răneşte pe cei din jur sau îi pune, într-un anumit fel, într-o situaţie ameninţătoare. Deşi poate fi greu de crezut, copiii sunt capabili de asemenea lucruri. Tocmai de aceea este bine să monitorizăm îndeaproape situaţiile „periculoase” şi să încercăm să le modificăm cursul. Rolul familiei este crucial pentru formarea personalităţii copiilor. Primele lecţii de viaţă şi de comportament social sunt „predate” şi învăţate acasă. Expresia „cei şapte ani de-acasă” spune multe în acest sens. Rolul părintelui este acela de a-i oferi copilului un model şi direcţia de urmat în viaţă. De aceleaşi aspecte se vor ocupa în continuare educatoarele, în momentul intrării copilului în grădiniţă.

Agresivităţii i-a fost acordată o origine ereditară sau instinctivă, apoi această teză a fost contrazisă, observându-se atât la animale, cât şi la om, că agresivitatea este un rezultat al învăţării, al modelării comportamentului în funcţie de mediul de dezvoltare. Unii cercetători au descoperit o aşa-zisă genă a agresivităţii, care se transmite de la tată.

Chiar de la început, e bine să facem o diferenţiere între agresivitate, care este caracteristică şi indispensabilă vieţii (animale şi umane) şi violenţă ca manifestare exterioară a ei în alte situaţii decât cele în care este ameninţat individul. Aşadar, acceptăm cu uşurinţă apărarea de pericole externe, indiferent de forma pe care o îmbracă, dar ne sperie manifestările violente cărora nu le găsim imediat un motiv. Aşa ajung părinţii, educatorii, profesorii să se plângă de violenţa copiilor, fie ea fizică sau verbală: copii care se bat, înjură sau scuipă, copii care chinuie animalele, copii care ţipă sau se tăvălesc pe jos, cei care ameninţă sau blesteamă şi, nu în ultimul rând, cei care se auto-agresează.

Din alt punct de vedere, comportamentul agresiv al copilului poate fi considerat un mod de afirmare a personalităţii, dar mai ales o modalitate privilegiată de comunicare a propriilor exigenţe faţă de ceea ce îl înconjoară. De exemplu, când un copil plânge insistent, până la urmă reuşeşte să obţină ceea ce doreşte.

Comportamentul agresiv al viitorului adult poate fi anihilat sau, cel puţin, ameliorat dacă primii paşi ai copilului sunt urmăriţi încă de la vârste fragede. Dacă fetiţa sau băieţelul va primi opţiunea şi alternativa cheltuirii energiei în alt mod decât prin acte agresive, viitorul adult va şti că există lucruri pentru care nu merită să te enervezi şi peste care poţi trece mai uşor dacă vei şti şi vei învăţa să te controlezi. O dată cu înaintarea în vârstă, copiii se confruntă cu noi şi noi experienţe, multe dintre ele traumatizante sau extrem de stresante, care îi pun în faţa unor situaţii dificile. Mass-media, cercetările şi statisticile oficiale recente raportează o creştere spectaculoasă a fenomenului de violenţă şcolară în ultimele trei decenii în mai multe ţări ale lumii.Escaladarea fenomenului violenţei în şcoală, a devenit cea mai vizibilă evoluţie din câmpul educaţiei formale. Acestui fenomen i s-a făcut o publicitate considerabilă în multe ţări: SUA, Franţa, Anglia, ş.a. şi din nefericire, lista a fost completată şi cu România. Numeroase posturi de televiziune au prezentat în acest an scene de violenţă petrecute în şcoală, de la forme uşoare şi până la scene de un dramatism feroce. Aceste scene pe care o întreagă populaţie le-a putut urmări, n-au avut urmări fatale dar, aceste comportamente agresive pot cauza serioase prejudicii dezvoltării persoanei.

Nu mai este o revelaţie faptul că trăim într-o lume în care este tot mai pronunţat fenomenul agresivităţii. Cu aceste manifestări ne ciocnim zi de zi în cele mai diverse circumstanţe: în familie, la serviciu, în transport, pe stradă, pretutindeni…

Marele pericol pe care îl reprezintă însuşirea de la vârste timpurii a unui comportament agresiv, este acela că în zilele noastre comportamentul agresiv a devenit o normă, o obişnuinţă în relaţiile cu oamenii şi nu rareori chiar un mod de afirmare în cadrul unei comunităţi, o garanţie a reuşitei în afaceri. Într-un fel, agresivitatea în zilele noastre reprezintă un „rău necesar”. Însă pentru o societate care tinde să atingă un nivel sporit de bunăstare, care aspiră la cele mai înalte valori ale culturii, care încearcă să diminueze traumele unui trecut şi a unei experienţe subordonate regimului totalitar, agresivitatea constituie un flagel care surpă tentativa constituirii unei societăţi neviciate.

Violenţa adolescenţilor este o expresie a violenţei din societate. O societate în care se dezvoltă şi viitoarele personalităţi ale copiilor preşcolari. Evident, violenţa reprezintă un fenomen extrem de complex, cu o determinare multiplă: familială, societală, şcolară, personală şi culturală. Ea se prezintă ca un ansamblu specific de forme de violenţă care se condiţionează reciproc şi au o dinamică specifică. Deşi greu de evaluat, acest fenomen poate fi considerat o problemă internă , care trebuie rezolvată prin mijloace interne. Pentru ca societatea viitoare să diminueze amploarea pe care tinde să o ia violenţa manifestată mai ales în rândul tinerilor este nevoie să creăm programe şi să facem cercetări, care să reducă din faşă, din stadiul incipient, tendinţele şi manifestările unui comportament agresiv.

Mulţi adolescenţi care prezintă un comportament antisocial sau delincvenţial au prezentat patternuri similare în copilăria mică sau mijlocie. Comportamentul antisocial precoce este un indicator cvasipredictor pentru violenţa juvenilă, în special la sexul masculin. ( Patterson, Reid, Dishiomn, 1992).

Starea de anomie microsocială (familială), înaintea celei macrosociale, ce se află la originea creşterii violenţei actuale, este relevată de majoritatea studiilor populaţionale, copilul fiind un candidat la umanitate în funcţie de condiţiile primare de socializare pe care le are, în mod ineluctabil, la dispoziţie. Cum violenţa se asociază, de regulă, cu starea de inafectivitate şi de insensibilitate, se evocă astfel soarta copilului nedorit şi privat de învăţarea limbajului afectiv şi, drept urmare, privarea sa de relaţii interumane favorabile la vârsta adultă. Lipsa matricei de protocomportament pe care să se fi engramat modelul parental şi îndeosebi afectivitatea maternă va duce la deficit de engramare a valorilor umane elementare în viitoarea personalitate a adultului şi mai ales la lipsa de discriminare dintre bine şi rău, de unde formarea unor reprezentări false despre conţinutul şi consecinţele comportamentului în viitor.

Astfel, constituirea unei individualităţi şi subiectivităţi umane bazate pe respectul valorilor este calea naturală de existenţă a familiei, datele ştiinţifice arătând că nevoia de afecţiune a omului este esenţială pentru dezvoltarea creierului şi, ca urmare, pentru inhibarea agresivităţii prin sublimarea pulsiunilor instinctive şi pentru formarea cenzurii morale a comportamentului.

Afectivitatea reprezintă, deci, calea transmiterii transgeneraţionale a empatiei umane şi, în consecinţă, şansa reducerii ratei violenţei. Familia devine astfel, locul sacru de socializare şi stăpânire a instinctelor, inclusiv a agresivităţii, prin aceea că ea este o matrice a alterităţii şi o şcoală a sentimentelor sau, în lipsa lor, un infern, spunea Bernanos. O familie este bună sau rea în raport cu părinţii săi, iar o societate este bună sau rea în raport cu familiile sale.

Toate aceste realităţi ştiinţifice conduc, în mod inexorabil, către paradigma actuală a violenţei ca fiind învăţată, fie prin existenţa frustrărilor precoce, mai ales de afecţiune ( Dollard), fie prin imitarea modelelor negative sau prin sancţiuni inadecvate ce etichetează, cum ar fi imitarea modelelor fără mesaje din mass-media, modele ce slăbesc inhibiţiile contraagresive, activează gânduri şi intenţii latente sau scad sentimentele de culpabilitate. Se impune deci, concluzia că sub aspect biologic – comportamental omul violent nu este astfel din naştere, ci prin socializare, rezultând un om incapabil de a transforma agresivitatea într-o activitate umană creatoare şi de performanţe specific umane. Wilson spunea metaforic că la aceşti oameni, factorul cultural nu ţine în lesă factorul biologic. Or, lipsa comportamentului prosocial de alteritate şi solidaritate, de ajutor altruist şi de samaritean are la origine o socializare comportamentală negativă, îndeosebi primară şi deci afectivă, pe care apoi nu se vor putea grefa suficient eforturile socializării secundare şcolare şi predominant intelective sau ale socializării terţiare sau permanente, cum ar fi reeducarea prin sancţiune. Repetăm, că germenul educării empatiei prin sensibilitate, a conduitelor anticipative şi amânate, are rădăcina în socializarea primară, predominant afectivă, ce face legătura dintre protocomportamentul aptitudinii native de a învăţa afectivitatea şi comportamentul adultului bazat pe înţelegerea intelectivă a respectării normelor de conduită socială.

Prevenirea comportamentului agresiv, porneşte de la o cunoaştere ştiinţifică a cauzelor care îl provoacă, în acest mod putând să facem mai eficace predicţia şi prevenirea conduitelor violente.

Astfel, comportamentul agresiv al copilului apare, cum bine am văzut, pe fondul carenţei afective (în special maternă) asociată cu abuzul de autoritate paternă determinând tulburări de comportament de tipul indiferenţei afective. Pe acest fond de indiferenţă afectivă se structurează lipsa sentimentelor de culpabilitate şi implicit a celor de responsabilitate, carenţe ce se regăsesc ulterior în psihopatia adultului.

Alteori agresivitatea copiilor poate avea ca scop obţinerea unor beneficii sau poate fi un comportament afectiv impulsiv, neplanificat. De multe ori, însă agresivitatea este motivată de frică şi se amplifică prin crize de furie şi nesiguranţă. Copiii din această categorie nu au încredere în ceilalţi, se simt ameninţaţi şi încearcă să-şi reducă furia printr-un comportament agresiv, caracterizat prin izbucniri de furie. Ei aşteaptă o recunoaştere socială exagerată şi sunt foarte sensibili la ameninţări, încercând să câştige respect cu ajutorul agresivităţii. Când copiii agresivi obţin respect şi supunere de la ceilalţi copii, agresivitatea lor se întăreşte şi se manifestă în tot mai multe ocazii.

Tulburările de comportament ale copilului includ o gamă largă de manifestări plecând de la sentimente de culpabilitate marcată, emotivitate crescută, sentimente de inferioritate, până la crize de agresivitate, fugă, furt. De asemenea, una dintre tulburările de adaptare şi comunicare a copilului în mediul social, determinată în special de lipsa de afectivitate a mamei asociată cu un mediu familial dezorganizat este reprezentată de autism.

Cunoscând îndeaproape particularităţile individuale ale copiilor din grupa pe care o conduce şi având date concrete despre viaţa de familie a fiecărui copil, educatoarea poate gestiona mult mai uşor situaţiile de criză şi tendinţele agresive din comportamentul copiilor prin mijloace pedagogice sau poate împiedica apariţia unor tulburări mai grave, precum autismul.

 

 

Ed. David Ana Cristina

Grădiniţa cu Program Prelungit nr. 4 Deva

 

 

3 răspunsuri la comportamentul agresiv al copiilor -articol

  1. Gabi spune:

    Foarte bun articolul,interesant pt. parinti si chiar pt. bunici

  2. sorin spune:

    SSSSSSSSSSSSSSOOOOOOOPER TARE VA IESIT MISTO ARTICOLUL ESTE UN SFAT BUN PENTRU PLANETA NOASTRA

    SA INCERCAM SA FIM MAI BUNI!!!!!!!!!!!!!!!!!!

  3. cocutzamisca spune:

    In tot mai mult familii sunt copii cu tulburari de comportament i i mare parte e vina parintilor.Copii ,in general prescolarii se simt neglijati,parintii sunt prea ocupati ca sa-i mai bage in dema si pe ei.Mie mi s-a-ntamplat si e tare grea recuperarea si reeducarea comportamentului celui mic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: