“Schizofrenia nu este o boala, ci un destin”

Formula as:
Dr. Adrian Ionescu . “Schizofrenia nu este o boala, ci un destin”. In inima Buzaului, intr-un decor de vis, exista un asezamant medical mai putin cunoscut: Spitalul de Psihiatrie “Nifon”, dupa numele sfantului al carui hram este purtat de o manastire din apropiere. Urcand pe serpentinele line ale drum…

Dr. Adrian Ionescu
“Schizofrenia nu este o boala, ci un destin”

In inima Buzaului, intr-un decor de vis, exista un asezamant medical mai putin cunoscut: Spitalul de Psihiatrie “Nifon”, dupa numele sfantului al carui hram este purtat de o manastire din apropiere. Urcand pe serpentinele line ale drumului ce duce catre tabara de sculptura de la Magura, spitalul ti se iveste deodata in cale, fara sa-l banuiesti. Nici nu s-ar observa de dupa vegetatia ce-l inconjoara, daca privirea nu ti-ar fi atrasa de turla inalta a unei bisericute invaluite de aurul toamnei. Odata trecut de paznic si de port
ile din lemn, ti-e greu sa crezi ca te afli in curtea unei institutii de sanatate: palcuri de flori, gazon englezesc, alei domoale serpuind pana la poalele padurii fara sfarsit. Pavilioanele mici si cochete, raspandite ici-colo, iti dau impresia ca te afli la odihna intr-o statiune montana. Observi ca ferestrele n-au gratii, iar oamenii in pijamale care se plimba linistiti pe alei, vorbind si razand, n-au nici priviri ratacite si nici nu fac gesturi care te-ar face sa crezi ca sunt… bolnavi mintal.
Aici, la Nifon, nu gasesti nimic straniu, nimic apasator, ca in alte asezaminte de boli mintale. Totul emana liniste, impacare, normalitate. Toate acestea sunt meritul unui mare specialist al psihiatriei, totodata si un sufletist de exceptie: medicul-sef al spitalului, d-l Adrian Ionescu, doctor in stiinte medicale. Crezul sau de mai bine de 40 de ani este sa-i salveze de la suferinte pe bolnavii mintal, acesti deznadajduiti ai sortii, sa-i redea familiilor si, mai apoi, societatii. Daca ar fi sa ne luam doar dupa statisticile spitalului si sa numaram cazurile tratate cu succes, putem afirma ca a reusit. O veste grozava pentru bolnavii care zac delirand prin spitalele din Romania: la Nifon, boli mintale severe, precum schizofrenia si tulburarile bipolare, pot fi tratate.
- Stimate domnule dr. Adrian Ionescu, in uriasa corespondenta pe teme de sanatate sosita pe adresa redactiei, bolile psihice ocupa de la o vreme un nedorit loc de frunte, la concurenta cu cancerul. A ajuns Romania o tara de nebuni? Ce spun statisticile referitor la aceste boli?
- Din pacate, in tara noastra nu s-au facut niciodata studii riguroase de epidemiologie a bolilor mintale si acesta este un minus care se repercuteaza in asistenta psihiatrica curenta. Nestiind exact fondul de boli pe care-l avem, nu se pot estima costurile terapiei necesare populatiei din tara noastra. De aceea, fondurile alocate de Cnas pentru aceasta categorie de bolnavi nu pot asigura tratamente pe termen lung cu medicamente straine de ultima generatie, eficiente si sigure. Bolnavi insa sunt foarte multi, mai multi decat ne-am putea permite sa recunoastem.
- Care sunt cele mai frecvente boli mintale intalnite in randul pacientilor dvs.?
- Fara indoiala, pe primul loc se situeaza tulburarile anxioase. In aceasta categorie intra fobiile, atacurile de panica, tulburarile obsesiv-compulsive, tulburarile de stres etc. Grav este faptul ca asistam la o crestere a morbiditatii in randul celor care sufera de aceste boli din cauza modificarii factorilor exteriori. As putea numi aici lipsa de activitate, consumul de alcool, consumul de droguri si dependenta de nicotina, existenta lipsita de repere valorice sigure, dezorganizata, pierderea perioadei de odihna din cursul noptii etc. – factori care afecteaza grav bolnavii cu tulburari anxioase. O alta categorie o constituie tulburarile mintale severe (schizofrenia, tulburarea bipolara, tulburarile de personalitate), boli in care tratamentul este de cursa lunga, durand uneori toata viata.
- Se cunoaste cauza declansarii acestor boli?
- Din nefericire, stiinta medicala inca nu a descoperit cauzele exacte ale aparitiei tulburarilor mintale. Exista un factor genetic (ereditar), care il poate face vulnerabil pe un individ care se gaseste intr-o situatie defavorizanta, de exemplu in fata unui psiho-stres (disparitia unei persoane dragi, pierderea unor bunuri, schimbarea domiciliului in alta zona geografica sau climaterica, schimbarea fusului orar etc.). Am constatat, in cazul unor pacienti care au calatorit in strainatate ca sa-si castige existenta, ca in fata unor presiuni sociale, a unor schimbari de ritm, chiar a schimbarii de fus orar, ceasul lor biologic n-a rezistat si au fost nevoiti sa revina in tara, deoarece boala a recidivat, in multe cazuri cu consecinte mai grave decat in faza initiala. O pacienta cu tulburare schizofrena a plecat la Paris sa-si continue studiile (avea de sustinut teza de masterat), impotriva recomandarilor mele, si acolo a neglijat tratamentul, finalul fiind tragic: s-a sinucis. A fost o drama si pentru familia ei, dar si pentru mine.
- Care sunt semnele aparitiei bolilor mintale?
- Este o intrebare foarte buna, pentru ca depistarea precoce a tulburarii mintale este esentiala in tratarea unui bolnav. Diagnosticarea bolilor mintale nu este deloc simpla. Un reprezentant de frunte al Universitatii Harvard, dr. Ross Baldesarini, a afirmat la un congres de psihiatrie desfasurat in Sua ca un bolnav cu tulburare bipolara asteapta in medie circa 8 ani pentru a i se pune un diagnostic corect. Extremele temporale de diagnosticare a unei boli mintale sunt cuprinse intre 8 luni si… 28 de ani! Va dati seama ca de fapt un pacient poate fi tratat o viata intreaga pentru alta boala, care seamana ca simptomatologie si manifestari cu tulburarea bipolara! Un esec total pentru medici, o sansa pierduta pentru pacient, asta in cazul in care supravietuieste, deoarece maladia respectiva este grevata de riscuri mari de suicid (peste 50% din bolnavi comit tentative si 10-15% reusesc). Pot spune din experienta ca nu este usor sa stabilesti un diagnostic psihiatric cu acuratete. Noi folosim instrumente moderne de diagnostic (asa-zisele sisteme taxonomice, unde sunt descrise cu lux de amanunte simptomele bolii) si scale de evaluare care urmaresc rezultatele tratamentului, dependente de experienta si informatia medicului, dar si de complianta (respectarea recomandarilor medicale) pacientului.
- Din punctul dvs. de vedere, Biserica poate fi un ajutor pentru bolnavii mintal?
- Sigur, credinta este utila, dar n-as spune ca Biserica poate fi o alternativa absoluta la tratamentul psihiatric medicamentos. Si in spitalul nostru exista o biserica, unde in fiecare duminica si de sarbatorile sfinte se tin slujbe, bolnavii se roaga, sunt spovediti si li se face Sfantul Maslu. Credinta si rugaciunea reprezinta stimuli utili pentru psihologia individului bolnav, dar fara un tratament psihiatric adecvat nu sunt suficiente. Va spun sincer ca in intreaga mea experienta psihiatrica nu am intalnit vindecari miraculoase in randul bolnavilor. Stiu insa ca pacientii care au facut temeinic tratamentul medicamentos si au frecventat si biserica in acelasi timp, rugandu-se pentru sanatate si iertarea pacatelor, au avut rezultate extraordinare. De fapt, aceasta aplecare catre credinta se conjuga foarte bine cu scaderea expresivitatii emotionale a grupului de ingrijire al pacientului. Daca el merge impreuna cu familia la biserica si se descarca de tensiunile interioare prin rugaciune, e clar ca efectul va fi pozitiv in cazul unei situatii de conflict, incordare, criticism, agresare verbala. De asemenea, invataturile crestine ii vor infrana bolnavului tendinta de suicid sau fapte antisociale.
- Schizofrenia este o boala in care aveti rezultate remarcabile. In Spitalul “Nifon” exista un mare procent de pacienti aflati pe cale de vindecare?
- Se spune despre schizofrenie ca nu este o boala, ci un destin. De aceea, m-am aplecat cu mare atentie spre aceasta boala, am studiat-o, am scris despre ea si chiar pot spune ca am “deschis usi” in tratamentul schizofreniei refractare. Selectarea cailor optime de tratament in schizofrenie este dificila si complexa. Introducerea tratamentului antipsihotic a condus la o drastica reducere a numarului de pacienti internati in spitale. In ciuda acestui progres, toate studiile de la introducerea primului neuroleptic au identificat pacienti care, partial sau total, nu raspund la tratament. Cel putin unul din trei pacienti cu tulburare schizofrena este refractar terapeutic. Ca sa putem aborda o conduita terapeutica eficienta si precoce, este foarte important cum debuteaza boala. Exista cazuri in care un episod debuteaza brutal, abrupt, zgomotos, cand pacientul poate fi diagnosticat inca de la primele “crize”. Alarmand prin comportamentul sau familia, aceasta apeleaza de urgenta la psihiatru si acest fapt reprezinta un castig incomensurabil pentru pacient. In criza, bolnavul are halucinatii, iluzii, percepe lucruri care nu exista, are idei delirante care nu corespund statusului sau si nici grupului cultural din care face parte. Prezinta tulburari de gandire, de perceptie si de personalitate, alaturi de o scadere dramatica a randamentului si a performantelor intelectuale. De regula, boala debuteaza timpuriu – 17-23 de ani la barbati, 25-30 de ani la femei -, motiv ce da sanse mai mici de remisie barbatilor schizofreni, care nu si-au format personalitatea la momentul imbolnavirii.
Din nefericire, mai exista si o alta forma de debut al bolii: progresiv, insidios, trec luni de zile pana cand familia bolnavului isi da seama de schimbarea comportamentului acestuia, insa nu suficient de transant incat sa consulte un psihiatru. De obicei, in acest caz, familia izoleaza bolnavul, din jena fata de vecini si cunoscuti, poate cu scopul de a astepta “miracolul” ca acesta sa revina la normalitate. Acest fapt nu face altceva decat sa intarzie si mai mult diagnosticul si tratamentul de specialitate. Se stie ca o psihoza netratata la timp evolueaza, se transforma intr-o psihoza grava si influenteaza pronosticul ulterior al bolii. De aceea, este mult mai usor de tratat un pacient cu un debut brutal al bolii. Din fericire, circa 70% din cazurile cu debut brutal se rezolva cu medicatie psihotropa atipica. Totusi, din totalul bolnavilor schizofreni, aproape 30% nu raspund la tratamentele obisnuite, iar diagnosticul, in cazul acestora, devine schizofrenie refractara, mult mai dificil de tratat.
- Ce se poate face pentru acesti bolnavi? Mai au vreo sansa de remisie?
- Tratamentul obisnuit la noi in tara e putin pe dos fata de cel folosit in alte tari. De exemplu, in Romania se foloseste o generatie secunda de antipsihotice, “a doua linie” de tratament, in timp ce peste tot in lume se folosesc antipsihoticele atipice ca “prima linie” de tratament, mai eficiente si cu un profil al efectelor secundare mult ameliorat. In tratamentul schizofreniei, in primul episod eu folosesc Risperidona, Olanzapina si Quetiapinul. Daca in sase saptamani pacientul nu raspunde la tratament, apelez cu incredere la Clozapin, un medicament de exceptie, dar prea putin utilizat de catre medici. Am in momentul de fata peste 600 de cazuri in tratament cu aceasta substanta si bolnavii se simt foarte bine. Tratamentul cu Clozapin presupune o monitorizare permanenta a pacientului si o terapie medicala deosebita, dar efectele sunt net superioare fata de medicatia de orice fel folosita in aceasta boala. Astazi, schizofrenia este o boala tratabila si uneori se obtin succese remarcabile. Numerosi pacienti care au suferit de schizofrenie refractara au redevenit activi, s-au integrat in viata sociala, economica si familiala, au recapatat valentele unui om asa-zis normal. Din nefericire, doar la mai putin de 1% din bolnavii din Romania li se recomanda tratamentul cu Clozapin. Restul zac in spitalele de cronici sau in mijlocul familiei, halucinand sau delirand.
- Totusi, daca acest medicament este atat de bun, de ce nu este folosit? Este prea scump pentru buzunarele romanilor sau nu este indeajuns cunoscut?
- Din punct de vedere economic, tratamentul cu Clozapin este o optiune valida. Exista insa medici psihiatri refractari la utilizarea acestui medicament. Alaturi de stiinta si informatie, un plus de bunavointa si ceva mai multa implicare din partea lor in abordarea terapeutica a bolnavilor cu tulburare schizofrena refractara ar putea creste numarul celor care se trateaza cu Clozapin. Acest antipsihotic nu este recomandat in primul rand ca urmare a faptului ca unii medici psihiatri nu se informeaza, nu sunt deloc interesati de noile tratamente folosite pe plan mondial in tratarea tulburarilor psihice. (Inca se mai folosesc in tratament medicamente scoase pe piata farmaceutica acum 30 de ani!) In al doilea rand, mare parte din medicii care cunosc Clozapinul nu-l recomanda invocand o complicatie potential letala (agranulocitoza), care s-a observat in 0,85% din cazurile pacientilor tratati cu acest produs. Dar, cinic vorbind – si imi cer scuze pentru cele ce urmeaza -, oare este preferabil sa moara anual 10% dintre schizofreni prin suicid sau sa existe riscul complicatiei cu agranulocitoza la 0,85% dintre ei? Optiunea este, din start, pentru a doua alternativa. Cert este ca tratamentul cu Clozapin, corect monitorizat, cu masurile de siguranta corespunzatoare, nu prezinta un risc major pentru pacient si-i scade acestuia agresivitatea, conflictualitatea si tendinta de suicid sub nivelul normal. Clozapinul este pe drept creditat pentru tratamentul pacientilor bolnavi cronici, care au posibilitatea sa inceapa recuperarea dintr-o existenta dominata de experienta schizofreniei. Privita in mod simplist, recuperarea implica pierderea simptomelor si revenirea la status quo ante, un proces in care delirurile isi pierd caracterul de autenticitate, vocile halucinatorii tac si gandurile dezordonate se clarifica. In mod ideal, aceasta duce la reintrarea intr-o realitate impartasita, consensuala, si la posibilitatea unui mod de viata sanatos, care reangajeaza individul in cadrul societatii. In concluzie, Clozapin este singura sansa de salvare pentru acesti oameni.
- Dvs. faceti numeroase recomandari familiilor pacientilor. Exista o “stiinta” a modului de ingrijire al celor cu tulburari mintale?
- In primul rand, familia trebuie sa stabileasca o alianta terapeutica cu echipa de ingrijire psihiatrica. Noi scriem si oferim “protocoale” cu reguli referitoare la felul cum trebuie ingrijit si tratat pacientul cu tulburari mintale severe. In al doilea rand, pacientul si familia trebuie sa fie informati corect in legatura cu posibilitatile de tratare si limitele tratamentului care urmeaza a fi administrat, efectele secundare ale acestuia, ce semne precoce pot aparea in decompensarea (reaparitia) bolii, ce imbunatatiri se pot obtine printr-un tratament anume etc. Noi semnam un contract cu familia bolnavului, prin care aceasta, dupa externare, isi asuma raspunderea ingrijirii lui corespunzatoare si a continuitatii tratamentului, pentru a se conserva progresele obtinute sub observatie medicala.
Adesea, chiar familia este vinovata de agravarea starii pacientului. Familiile care au o expresivitate emotionala crescuta (cum spunem noi, psihiatrii), adica cele care au membri criticisti, agresivi verbal sau doresc performante deosebite de la bolnav, nu fac altceva decat sa-i agraveze tulburarea de care sufera. Pacientii pleaca echilibrati din spital si, din cauza manierei lor de relationare cu familia (fiindca sunt excesiv de sensibili si inca nestabilizati), se ajunge la decompensarea bolii. De aceea, le dam sfaturi apropiatilor bolnavului la externare, incat sa nu se ajunga la astfel de situatii nedorite.
Pe de alta parte, societatea in globalitatea ei exclude bolnavii mintal, ii segrega, ii stigmatizeaza, neintelegandu-le problemele, si acest fapt conduce la agravarea bolii. Excluderea bolnavilor din mediul social ii impinge treptat catre mizerie si degradare psihosomatica, pierderea valorilor morale, in final ajungand o povara pentru insasi societatea care i-a stigmatizat. N-ar trebui sa ne uitam la ei cu teama, cu ura sau cu indiferenta. Sunt oameni ca si noi, dar cu un destin mai crud. Sa nu-i punem la colt, ci sa le fim utili si sa-i consideram semenii nostri!
Florentin Popa

D-l dr. Adrian Ionescu poate fi contactat la
Spitalul de Psihiatrie “Nifon” – com. Magura, jud. Buzau,
tel. 0238/71.00.99, 52.45.45, 52.46.18

La Gura Ocniţei-Dâmboviţa, schizofrenia se tratează prin teatru

Centrul de Recuperare pentru Neuropsihici de la Gura Ocnitei- Dambovita a devenit unul dintre putinele sanatorii “de lux” din Romania. Centrul a fost extins recent cu 11 vile in care sunt locuinte protejate, la nivelul hotelurilor de trei stele. Aici sunt internati pacientii care au depasit starea de sedati si incearca sa se stabilizeze psihic, cu ajutorul terapiei prin teatru. Pe scena teatrului “Tony Bulandra” din Targoviste nu au urcat actorii obisnuiti, ci trupa de teatru a sanatoriului de la Gura Ocnitei, formata numai din pacienti.

Pe fiecare dintre cei 11 actori care au jucat in piesa “Azilul de noapte” il chinuieste schizofrenia. Celor mai multi, boala li s-a declansat in urma unor socuri emotionale, purtandu-i prin spitale ani la rand. “Prin teatru vom demonstra ca noi nu suntem ca oamenii asa-zisi normali care se musca intre ei precum cainii”, explica un tanar schizofrenic, actor in piesa. Anul trecut, a publicat un volum de versuri, chiar in sanatoriu. Se trateaza la Gura Ocnitei de trei ani, timp in care s-a indragostit de o bolnava cu care vrea sa-si faca o familie intr-una dintre noile locuinte protejate. Crizele sale sunt cauzate de un soc psihic de care refuza sa-si aminteasca. Cu privirea in gol, tanarul vorbeste numai in metafore.

Georgeta M. (56 de ani) era profesoara de engleza. Vorbeste despre boala sa cu calm si demnitate. Crizele i se trag de la o encefalita puternica. “Eram la catedra si ma napadeau valuri de caldura, de la stomac inspre creier si… trebuia sa tac. Parca ma strangea cineva de gat. Elevii ma priveau inlemniti.” A trecut prin multe sanatorii, dar numai padurea si linistea gasita la Gura Ocnitei simte ca ar putea-o vindeca. “Odata am avut sarm si sete de atac”, isi aminteste femeia. Pe timp de furtuna, e fascinata de fiecare tunet. Din cand in cand, filosofeaza: “Actorul trebuie sa fie obedient, fara obedienta nu exista viata si nici arta”. Vasile era student in anul doi, a pierdut niste examene si n-a mai trecut in anul urmator. Atunci, tanarul a facut primele crize de schizofrenie paranoica. De 20 de ani, clipa de clipa, il macina ideea ca nu a reusit niciodata sa treaca in anul trei. O fosta jurista, acum schizofrenica, nu mai poate iesi din starea de inutilitate dupa ce a trecut printr-un lant de socuri: moartea mamei, locuinta sparta, procese cu fratele.

“Acest sanatoriu este un mediu in care ai voie sa te plimbi cat vrei, sa iesi in sat la magazin, dar atat”, crede ea. Vorbeste scurt, cu gesturi ordonate. Pentru ea, rolul interpretat ramane “un zambet”. “Pe scena, pacientii mei invata sa fie naturali, asa cum nu pot fi in viata de zi cu zi, fiindca nimeni nu da un ban pe ei”, spune directoarea Savulescu.

2 la suta dintre romani au nevoie de ingrijire psihologica

In apartamentele noi, bolnavii au voie sa se ingrijeasca singuri, dar cu ajutor medical la dispozitie. Deocamdata, sunt internati aici mai putin de 20 de oameni: trupa de teatru si cativa pacienti care fac terapie prin munca. In atelier, la masina de cusut, o taranca batrana, cu par vopsit si unghii lacuite. Crizele au lovit-o dupa ce singura ei fiica a gonit-o. Tanarul care o ajuta la croit a cedat psihic fiindca tatal sau a murit injunghiat exact in ziua in care baiatul isi serba majoratul. De atunci au trecut zece ani, dar nici un medic nu a reusit sa-i scoata din cap ideea ca “tata mi-a stricat majoratul”. Unul dintre bolnavii vechiului centru de la Gura Ocnitei este Paul G., schizofrenic. A fost medic si director la un sanatoriu de boli psihice. Intr-o zi, sanatoriul a luat foc, omul s-a speriat si boala s-a declansat. Acum nu mai e bun de nimic. Orice om e predispus la dezechilibru psihic, spun specialistii. Unii au boala de la nastere, inscrisa in structura genetica. Problema este ca nu stim daca o avem sau nu decat in momentul in care se declanseaza, de obicei dupa un soc puternic, cred specialistii. Conform acestora, 2 la suta dintre romani au nevoie de ingrijire psihologica de genul celei oferite la noul complex de la Gura Ocnitei.

O tulburatoare poveste despre vointa si curaj

O tulburatoare poveste despre vointa si curaj

Drama si secretul unei doctorite
Autor: Emilia CHISCOP
Data publicarii: 22/04/2009

Cititi povestea extraordinara a unei femei care a reusit sa invinga o afectiune psihica grava: schizophrenia. Nu doar ca a facut fata bolii, dar a reusit sa duca o viata normala, obtinind performante pe care nici unii oameni considerati “normali” nu le obtin: a pus pe picioare un cabinet medical pe care il administreaza de una singura si are o fetita frumoasa si desteapta.

Fara pazirea acestui secret, doamna doctor, o femeie tonica si optimista care a reusit in viata – a pus pe picioare un cabinet care il administreaza de una singura, are o fetita frumoasa si desteapta si multe planuri de viitor – ar risca sa piarda aproape totul. Oamenii care acum o respecta si au incredere ca le rezolva problemele de sanatate s-ar uita la ea ciudat si temator, unii poate ar ocoli-o, multi poate ca si-ar cauta alt medic. Ar considera-o dintr-o data “nebuna”, in ciuda faptului ca zi de zi, an dupa an, doamna doctor a dovedit tuturor ca e o persoana competenta, muncitoare si corecta. Traieste cu acest secret de peste 20 de ani, de cind a fost diagnosticata cu una din cele mai grave tulburari psihice, shizofrenia. Doamna doctor a invins boala, dar nu si prejudecatile oamenilor. De pe urma acestor prejudecati era sa primeasca recent una din cele mai puternice lovituri din viata ei, mai dureroasa, poate, decit chiar boala: aflata in divort din cauza infidelitatilor sotului, el a cerut in instanta custodia copilului, invocind diagnosticul mamei, desi aceasta nu a mai avut vreo internare de peste zece ani, iar medicul confirma ca si-a revenit complet. Femeia a luptat si i-a convins pe judecatori. Victoria ei in instanta este de fapt victoria impotriva unui intreg sistem care tinde sa ii discrimineze pe cei cu tulburari de sanatate mintala numai pentru ca au trecut cindva printr-un spital de psihiatrie. Eforturile lor uneori eroice pentru recuperare si faptul ca au reusit – asemenea acestei doctorite – performante pe care unii oameni asa-zisi “normali” nu le obtin in viata sint puse intre paranteze.

“Colegii de la cabinet, nestiind ce diagnostic am, se mirau de ce imi fac atitea griji ca risc sa imi ia copilul”, spune doctorita. Intr-adevar, era pentru ei de neinteles de ce o femeie cu studii superioare, cu o meserie buna, care ii asigura un trai decent, o femeie corecta, despre care stiau ca se dedica familiei, ar putea pierde dreptul de crestere asupra copilului. Mai ales ca mamele au aproape totdeauna cistig de cauza.

Cind insa dragostea se transforma in ura, iar sotul care te-a iubit mult cindva vrea acum sa te loveasca unde te doare mai tare, adica in dragostea materna, lucrurile pot avea un final imprevizibil – se gindea ea – mai ales daca ai un diagnostic ca al ei, care te poate desfiinta numai prin simpla lui rostire la bara. Schizofrenia este pentru multi una din cele mai infricosatoare tulburari mintale. Majoritatea oamenilor stiu ca a avea schizofrenie inseamna a auzi voci sau a vedea fiinte inexistente care iti pot comanda chiar si sa faci rau celor dragi.

Putini stiu insa ca a fi diagnosticat cu schizofrenie poate insemna tot atit de bine sa ai vointa de a lupta, sa iti iei tratamentul zilnic si sa atingi performate exceptionale – ca matematicianul John Nash, laureat Nobel, eroul din celebrul film “A beautiful mind” – sau sa iti revii si sa duci o viata normala ca in povestea de fata. Iar procentul celor care isi revin din suferinta nu e deloc neglijabil, urcind pina la 30-40% din totalul celor diagnosticati, sansele fiind cu atit mai mari cu cit tulburarea a aparut mai tirziu, nivelul de educatie e mai ridicat, iar suportul familial mai puternic. Unele cercetari arata ca femeile cu schizofrenie au sanse mai mari de recuperare decit barbatii.

Putini stiu probabil ca procentul de recuperare a persoanelor cu schizofrenie este mai ridicat decit in cazul alcoolicilor, care este de 20%, potrivit studiilor de specialitate. “Procentul de recuperare in cazul schizofreniei ar putea fi chiar mai ridicat de 30% daca afectiunea s-ar depista la timp, daca s-ar face dispensarizare (n.r. – evaluarea periodica si permanenta a pacientilor, in ambulatorii), daca ar fi retele de suport”, spune Virginia Fortuna, medic psihiatru la Spitalul de Psihiatrie Socola.

“Auzea voci care o jigneau tot timpul”

Pacienta sa, doctorita, face parte din acest procent optimist, de 30-40%, in ciuda unui debut ingrijorator. “Cind am cunoscut-o era intr-o stare foarte grava. A fost internata sus, la «agitati»”. Auzea voci care o jigneau tot timpul, o comentau. Avea niste halucinatii groaznice”, isi aminteste dr. Virginia Fortuna, care a ingrijit-o in timpul internarilor, la inceput mai dese, apoi din ce in ce mai rare, pentru ca acum, “fetita” – cum isi alinta ea mamos pacienta ajunsa la virsta mijlocie – sa mearga la spital doar de doua ori pe an pentru evaluarea necesara prelungirii si dozarii tratamentulului. “Probabil, treptat, ii vom reduce doza, pina la eliminarea totala a medicatiei”, spune dr. Fortuna, convinsa ca pe doctorita care i-a fost clienta la Socola munca si faptul ca a avut mereu un scop in viata au ajutat-o sa se mobilizeze, practic au salvat-o. Iar inteligenta ei a ajutat-o sa isi priveasca suferinta cu obiectivitate, sa le descrie psihiatrilor exact ceea ce traia.

Tocmai absolvise Medicina cind au aparut primele semne. Pina atunci, fusese o eleva buna la un colegiu de elita din Iasi, iar mai apoi o studenta silitoare. “Intrasem din primul an la facultate intr-o vreme cind luai la Medicina dupa multe incercari, dupa un examen
greu si o concurenta de 12 pe loc”, isi aminteste acum. Dupa licenta, a picat rezidentiatul, desi invatase mult.

Efortul se pare ca a epuizat-o. “Cind a venit acasa avea convingerea ca i-a fost furata teza, ca cineva conspirase impotriva ei. Avea tot felul de frici, auzea voci, imi spunea ca o urmareste Securitatea lui Ceausescu”, isi amintese mama doctoritei primele semne de “anormalitate”.

“I-am spus de diagnostic, dar a inteles, caci ne iubeam”

Tratatele de psihiatrie spun ca, intr-adevar, stresul de orice fel poate fi un factor favorizant in debutul schizofreniei, aceasta tulburare severa a creierului, cu care sint diagnosticate in fiecare an 2.000.000 de noi cazuri in intreaga lume. “Duceam o viata dubla, una in capul meu, alta in afara. In mintea mea se faceau scenarii, iar eu participam afectiv, ca si cum vizionam mai multe filme in paralel. Uneori, aveam impresia ca la televizor se difuzeaza stiri despre mine. A fost urit, nu vreau sa imi amintesc”, povesteste ea, facind un gest cu mina, de parca intrebarea mea ar fi fost o viespe biziitoare pe care vrea numaidecit sa o alunge.

Dupa diagnosticarea cu psihoza discordanta si prima internare la “agitati”, vocile au incetat sa o mai persecute, iar ea si-a reluat munca de medic la tara, intr-un sat cu naveta grea, ca mai toti incepatorii la finalul regimului lui Ceausescu. “Nu mi-a fost usor. Naveta era grea, stateam uneori in gazda, ma spalam la lighean, wc-ul era in curte… Iar eu eram o persoana sensibila, singuratica”, isi aminteste. Pe naveta l-a cunoscut pe viitorul sot: “I-am spus de diagnostic, dar a inteles, caci ne iubeam, iar eu eram bine, tratamentul dadea rezultate, nu mai aveam spitalizari”.

S-au casatorit din dragoste. Intre timp obtinusera amindoi un post mai bun, scapasera de noroaie. In 1997 a venit pe lume fetita pe care amindoi si-au dorit-o mult, desi psihiatrii i-au sugerat viitoarei mame sa astepte cinci ani pina va da nastere unui copil, intrucit tratamentul cu neuroleptice trebuia intrerupt pe timpul sarcinii, iar de aici sansa unei recaderi. “Mi-am asumat acest risc”, spune femeia, dar previziunile specialistilor de la Socola s-au adeverit intocmai: imediat dupa nastere, vocile au inceput iarasi a-i tulbura linistea.

Socrii i-au dat afara, cu nou-nascutul in brate

Viata i-ar fi fost insa mai simpla daca ar fi avut de luptat doar cu vocile din capul sau care o terorizau cumplit – intrucit nu le auzea doar in ureche, ci si in creier, ca un fel de sonorizare a gindurilor, dupa cum cum rememoreaza medicul ei psihiatru, Virginia Fortuna. “Ia-i copilul si las-o!” – i-ar fi spus sotului femeii mama acestuia. “Dar el nu a ascultat-o, a fost alaturi de mine. Iar eu m-am luptat cu mintea mea, sa rezist si sa nu ma internez pina nu imi botez fata”, adauga doctorita.

Situatia a fost insa mai grava de atit. “Parintii fostului meu ginere au aflat practic de boala fiicei mele cind ea a avut acea recadere de dupa nastere. El nu le spusese, iar noi nu am stiut acest lucru. Asa ca i-au dat afara din casa pe amindoi, cu copilul nou-nascut in brate. S-au mutat cu totii la mine, unde au stat timp de trei ani. Nici macar cheie de la casa nu i-au dat fiului lor”, isi aminteste mama doctoritei, ilustrind o reactie de respingere careia majoritatea celor cu tulburari mintale trebuie sa ii faca fata in Romania
, unde confruntarea cu stigma este uneori mai anevoioasa decit revenirea din boala, pentru ca povara diagnosticului ramine cu tine tot timpul, iar oamenii nu concep ca dupa tratament te poti face bine si poti duce o viata normala. “A avea in familie pe cineva cu o afectiune psihica este o nenorocire si o rusine greu de suportat. Ar fi bine ca oamenii sa inteleaga ca, asa cum au un ficat sau un stomac ce se poate imbolnavi, au si un cap, iar acesta este cel mai solicitat”, spune pisihiatrul Virginia Fortuna, adaugind ca daca oamenii cu tulburari psihice si familiile lor ar depasi aceasta rusine, ar putea fi in ajutorul multora din cei cu probleme, le-ar putea impartasi din experienta lor, ar putea infiinta grupuri de suport, asa cum exista de multa vreme in Occident. “Sint in Iasi oameni bine situati care au in familie copii sau alte rude diagnosticate cu schizofrenie. Ar avea posibilitatea sa faca ceva, sa fondeze asociatii, sa ii ajute prin campanii publice de destigmatizare. Dar nu pot. Le e rusine, ii ascund in casa”, povesteste Virgina Fortuna, adaugind ca reactia lor e in parte de inteles, in conditiile in care societatea te striveste si te izoleaza, iar oamenii nu realizeaza ca oricine poate avea la un moment o tulburare psihica.

“La noi, daca spui cuiva ca are nevoie sa mearga la un consult psihiatric, crede ca il jignesti, se simte ofensat”, mai spune Virginia Fortuna. Fireste, aceasta atitudine de respingere, de neacceptare, face rau si familiei, care se considera nenorocita, si persoanei cu probleme, care are de dus un efort dublu – cu boala si cu stigma – si nu toti ii fac fata. “In cazul pacientei mele, mama ei a avut un rol foarte important, mai ales la inceput: a acceptat situatia si a sustinut-o, a mentinut o atmosfera tonica in familie. Are un simt al umorului care a ajutat-o sa treaca peste”, precizeaza dr. Fortuna.

“Am cautat mereu sa nu imi complic si mai mult viata”

Doctorita cu schizofrenie a reusit sa treaca peste dusmania socrilor, pe care a incercat sa o ia ca atare, focalizindu-se pe cresterea fiicei si pe serviciu. “Am cautat mereu sa nu imi complic si mai mult viata”, spune ea. Dupa trei ani, supararea socrilor s-a mai atenuat, asa ca i-au primit inapoi. Relatiile au ramas in continuare reci. “Eu si sotul meu nu aveam voie sa mergem sa-i vizitam. Mergeam pe furis, doar cind cuscrii erau in vreo vizita”, spune mama femeii. In ciuda acestor oprelisti, nepoata si bunica dinspre mama au devenit apropiate intrucit parintii micutei o duceau la sfirsit de saptamina in casa unde crescuse pina la trei ani.

“Mama m-a ajutat mereu foarte mult, din primii ani, cind faceam naveta la tara si ma straduiam sa nu intrerup serviciul, sa ma concentrez, in ciuda halucinatiilor, si pina acum. Am avut putere si am mers inainte. Sa nu credeti ca stateam degeaba. Faceam si 30 de pacieti pe zi, veneau din toata comuna si din altele invecinate”, rememoreaza femeia. Dar aceasta munca grea din acei ani de naveta la tara – “viata chinuita”, cum spune mama ei – a avut un rost si a contat mult. Caci deosebirea dintre persoanele care sufera din pricina altor organe si cei cu tulburari mintale este ca, in timp ce primii trebuie cocolositi, indepartati uneori de munca si feriti de efort, cei din urma au nevoie tocmai de socializare si de munca, intrucit izolarea ii “legumizeaza”, le absoarbe vlaga, le distruge si mai mult contactul cu realitatea, pe care ei incearca din rasputeri sa il mentina.

“Am muncit mereu si nu am avut timp sa ma gindesc la boala”, spune femeia: “Am incercat sa nu am conflicte, sa nu ies in evidenta. Oamenii creeaza conflicte pentru ca vor sa detina controlul. Dar poti detine controlul si tacind. Am cautat sa nu iau in seama boala. Totul depinde de vointa omului: sa nu traiasca in trecut si sa se concentreze pe prezent si viitor. Important e sa iti gasesti mereu un scop in viata si sa nu traiesti in conflict cu tine insuti”. Aceasta lectie de intelepciune si de echilibru vine de la o persoana pe care o tulburare a mintii ar fi predispus-o tocmai la un permanent conflict cu sine si cu ceilalti. “Nu stiu daca ma credeti, dar eu am tinut echilibrul in casa timp de 12 ani de casnicie, care s-au dus acum pe apa simbetei. Si aproape mereu am cistigat mai mult decit sotul meu. Ba mai mult, citiva ani am intretinut familia, caci el a ramas fara serviciu”, spune doctorita, iar aceste amanunte au fost confirmate atit de mama ei, cit si de catre medicul psihiatru.

“Cind intretinea toata familia, atunci n-o considerau nebuna”

Greutatile le-au trecut impreuna. Suferinta ei, problemele cu parintii lui, apoi problemele lui de la serviciu i-a tinut uniti. Casnicia a inceput sa scirtiie cind celelalte probleme au inceput sa se rezolve. Sotul si-a gasit un nou loc de munca si pleca adesea in delegatii. “Am gasit un bon de casa cu mese la restaurant pentru doua persoane. Am inteles ca ma insela”, istoriseste ea imprejurarea care avea sa conduca la divort si la procesul pentru custodia fetei.

Pentru procesul de custodie, doctorita, care s-a mutat cu fetita din nou la casa parintilor sai, ii considera autori morali pe socri, care ar fi incercat de multe ori sa ii dezbine familia. Nu pentru ca ea nu ar fi fost o buna mama sau o buna sotie, ci pentru ca e “nebuna”. “Cind intretinea intreaga familie si investea tot ce cistiga in casa unde acum sta doar el si parintii lui atunci era buna, nu era «nebuna». A muncit mult si le-a lasat totul lor”, spune mama doctoritei, care descrie procesul pentru custodie drept o “hartuire” greu de indurat, motiv pentru care s-a temut ca fata ei sa nu faca brusc o recadere. Doctorita a mers insa inainte si a rezistat acestei tevaturi care, spune ea, i-ar fi uimit si pe judecatori.

Pentru a cistiga procesul, sotul si-a construit un dosar cu care sa convinga instanta de grija fata de copil. “O luau lunea de la noi sa o duca la pregatire la matematica si o tineau toata saptamina, motivind ca i-au programat zilnic meditatii. In weekend o duceau la cumparaturi pentru care o puneau sa semneze. Copilul plingea ca vrea acasa, iar atunci taica-sau era nevoit sa o aduca. O lasa in strada, sa nu fie nevoit sa ne salute”, isi aminteste mama doctoritei.

In instanta, avocata sotului ar fi pledat pentru lasarea fetei in grija tatalui pentru ca mama ar avea stari halucinante. “Au spus lucruri urite si neadevarate, ca as fi somnolenta, ca imi las fata mereu la telenovele si multe alte inventii”, isi aminteste doctorita.

“Tata ma jignea, ma facea proasta”

In camera
intra fetita, care insista sa imi vorbeasca si ea. Mama si bunica ies din incapere, caci asta e dorinta micutei. “Ma punea sa scriu si sa semnez pe o foaie alba, lipita de factura de la Metro subliniata cu pixul: «azi am primit de la tata un joc in valoare de atitia bani». Am spus asta si judecatoarei. E absurd ce a facut tata”, imi spune fetita, eleva la un colegiu de elita din Iasi, care a declarat in instanta ca vrea sa ramina cu mama si cu bunica, nu cu tata: “Ma jignea, ma facea proasta si imi amintea mereu de o nota mai mica, pe care o luasem la testarea de clasa a V-a”.

Imi mai spune ca acum e fericita ca s-a incheiat acest proces de cosmar, ca are liniste acasa, cu mama si cu bunica. Ceea ce isi mai doreste este ca bunicii dinspre tata sa ii dea inapoi motanul, caci erau prieteni buni. “Il vreau inapoi pe motanelul meu frumos, caruia ii puneam hainute de bebelus cind il scoteam in oras. Mieuna rar si imi aducea in gura jucariile”, spune fetita.

A venit primavara, mai e putin pina la vacanta de vara, cind mama o va lua in excursie in Turcia: “Am planuri: imi modernizez cabinetul, pentru ca totdeauna trebuie sa fii mai bun decit concurenta. Vreau sa ridic un etaj la casa parinteasca, sa avem un apartament separat, doar eu si fiica mea. Cu ajutorul lui Dumnezeu, mergem mai departe. Nu urasc pe nimeni, viata e frumoasa. Am renascut”.

Doua milioane de oameni sint anual diagnosticati cu schizofrenie

Schizofrenia a fost descrisa formal in 1852 de psihiatrul belgian Benedict Morel, care a numit-o dementa precoce. In 1896, psihiatrul german Emil Kraepelin a aplicat termenul de dementa precoce unui grup de afectiuni cu debut in adolescenta si final demential. In 1908, este introdus termenul de schizofrenie de catre psihiatrul elvetian Eugen Bleuler. Schizofrenia este o tulburare psihotica cu etiologie necunoscuta, cu anormalitati structurale si functionale vizibile prin neuroimagistica. Se caracterizeaza prin simptome pozitive (delir, halucinatii, comportament dezorganizat) si negative (aplatizare afectiva, alogie, avolitie). Simptomele influenteaza gindirea, sentimentele, comportamentul si functionarea sociala si ocupationala.

Evolutia acestei tulburari prezinta o mare varietate individuala, in functie de mai multI factori: virsta la care apare, nivelul de educatie al persoanei, mediul social. Cu cit psihoza apare mai devreme, cu atit viitorul e mai intunecat. Studiile arata un grad mai mare de revenire completa la persoanele cu nivelul intelectual peste medie. Ultimele cercetari arata ca femeile au sanse mai mari ale unei evolutii favorabile. In 50% din cazuri, psihoza apare pina la 25 de ani, in 70% din cazuri, psihoza apare pina la 30 de ani, iar in 90%, pina la 35 de ani. In intervalul 32-45 ani, incidenta scade, fara a deveni insa nula.

Exista evolutie simpla si continua sau evolutie ondulatorie, adica ciclica sau intermitenta. Din prima categorie, sansa de a se ajunge la forme cronice grave este de 10-20%, iar in categoria a doua, sansa de a duce la forme usoare, mergind pina la revenirea definitiva este de 30-40%. Remisiunile sint de mai multe tipuri: tipul A, permite reintegrarea persoanei in familie, societate si profesie, la acelasi nivel cu cel dinainte. Tipul B, permite reintrgrarea, dar la un nivel inferior in cazul profesiei. Tipul C, permite doar integrarea in familie, cu supravegherea permanenta, insa e posibila ergoterapia. Tipul D, cel mai grav, presupune doar stabilizarea simptomelor, fara posibilitatea integrarii nici in familie, nici in societate. Chiar sI in aceste cazuri, e recomandata terapia ocupationala.

Tratamentul pentru schizofenie trebuie individualizat. E bazat pe neuroleptice sau neuroleptice in combinatie cu antidepresive, in cazul schizofreniilor afective.

In prezent, 80% din pacientii cu schizofrenie sint tratati in ambulatorii.

Prevalenta acestei tulburari este de 10-12% in cazul rudelor de gradul I si e crescuta in cazul copiilor cu ambii parinti bolnavi.

Daca nu mai apar recaderi timp de peste un an, tratamentul este scazut cu 10-20%, cu conditia observarii primelor semne de recadere: anxietate, insomnie, retragere si comportament ciudat.

Terapiile de grup, terapiile comportamentale si de familie (de exemplu, obisnuinta de a discuta in comun problemele) duc la scaderea ratei de recadere.

In SUA exista grupuri de sprijin foarte puternice, care sustin persoanele cu schizofrenie, le acorda consiliere, expertiza, educatia familiilor spre a sti cum sa iI ajute pe cei cu probleme: Alianta Nationala pt Bolnavii mintali (National Alliance for the Mentally Ill), Asociatia Nationala pt Sanatate Mintala (National Mental Health Association).

In Romania, sint putine asociatii de sprijin pentru persoanele cu probleme de sanatate mintala. Printre cele mai active sint Fundatia Estuar din Bucuresti sI Fundatia Orizonturi din Cimpulung Moldovenesc. Ambele organizatii desfasoara actiuni comunitare in care implica si persoane cu tulburari mintale, intilniri publice cu reprezentanti ai institutiilor care ii pot ajuta (spitale, reprezentanti ai angajatorilor, avocati, reprezentanti ai politiei). Cele doua asociatii editeaza doua reviste in care sint implicate si persoane cu tulburari mintale. Oamenii isi impartasesc experientele, arata cum convietuiesc cu boala si stigma.

Cel mai celebru caz de schizofrenie: John Nash, laureat al Premiului Nobel

John Nash, matematicianul diagnosticat cu schizofrenie, laureat cu Premiul Nobel, eroul filmului “A beautiful mind”, continua sa fie un subiect de dezbatere la congresele de psihiatrie. Despre cszul sau a vorbit luna trecuta la Iasi profesoara Michaela Amering, de la Universitatea de Medicina din Viena, prezenta la un workshop de psihiatrie comunutara, in cadrul unui proiect PHARE coordonat de psihologul clinician Mugur Ciumageanu, din Bucuresti, si profesorul vienez Heinz Katschnig. “Anul trecut, la Asociatia Americana de Psihiatrie, John Nash a vorbit in fata a 5000 de oameni despre cum s-a imbolnavit si cum e iarasi bine”, a spus Michaela Amering. Cind era tinar, John Nash se simtea foarte diferit de ceilalti din generatia lui si mult mai destept, nu isi gasea locul printre ei. Acest sentiment a dus la izolarea lui si apoi la aparitia afectiunii care i-a dat batai de cap timp de 30 de ani. “A ajuns la polul opus, sa se considere inferior celorlalti, alergind ca un vagabond prin campusul universitatii unde era profesor”, a povestit Michaela Amering. Dar, ajutat de familie, a convietuit cu boala, obtinind performante stiintifice ce i-au fost rasplatite cu Premiul Nobel. “Iar spre batrinete s-a intors la o viata care nu amintea nici de trecutul lui de geniu, nici de anii cind a fost bolnav.

Sapte mesaje despre revenirea din suferinta psihica

Prezent la Iasi, la un workshop de pregatire a profesionistilor din institutiile psihiatrice in domeniul psihiatriei comunitare, workshop finantat de Uniunea Europeana printr-un program PHARE, profesorul austriac Heinz Katschnig, de la Universitatea de Medicina din Viena, a enumerat sapte mesaje esentiale despre revenirea dintr-o afectiune a mintii:

1. Revenirea e posibila chiar si in tulburarile foarte severe de schizofrenie, tulburare bipolara, tulburare schizo-afectiva.

2. Fara speranta nu exista recuperare.

3. Fiecare revenire din boala este diferita.

4. Revenirea nu e un proces liniar.

5. Revenirea poate sa aiba loc chiar daca unele simptome sint inca prezente.

6. Boala si revenirea modifica, de cele mai multe ori, persoana: nu e o revenire la ce a fost inainte, ci o devenire a altceva.

7. Revenirea e posibila atit cu ajutor medical, cit si fara ajutor sau chiar in ciuda ajutorului profesionist.

Articolul este parte a proiectului Emiliei Chiscop, bursier “Rosalynn Carter” pentru jurnalism pe probleme de sanatate mintala 2008–2009. Bursele sint acordate anual de Centrul Prezidential Rosalynn si Jimmy Carter din Atlanta, SUA, pentru zece jurnalisti din lume, pe baza unei selectii de proiecte ce vizeaza reducerea discriminarii persoanelor cu tulburari psihice. Proiectul jurnalistei consta intr-o serie de articole, incepind cu o analiza detaliata a sistemului de sanatate mintala romanesc si continuind cu povestile unor oameni cu tulburari mintale, care convietuiesc deopotriva cu boala si stigma.
sursa:ziarul de iasi